Ca pe niste miei sa fure de sus
lumina ochilor mei.

Zburau vulturii intorsi
si pe spate prin cer
spinarile lor coborasera jos
si se stergeau de sternul meu.

Cel le era trupul meu de carne,
pamantul le era lumina aceea
de sus a ochilor mei.

In memoriam Nichita Stanescu.
Postat de: Razvan Dumitru

Masini cu suflet ies din parc,
imbratisate si cu dor de claustrare,
cu pleoape grele ma retrag -
somer al clipei trecatoare.

Ma-ntreb cat spatiu a mai ramas
intre inima si tamplele obosite,
indeajuns pentru a mai caza
o iubire de doua stele siluite ?

Macar sa fie cat o garsoniera
unde timpul va coji peretii,
pe care-i vom chitui-n genunchi
cu marea de ciment a vietii.

Ma-nchid zbierand in gand
luand entuziast fiecare ecou
drept dialog de rezonanta
intre mine vechi si eu (nu e) nou.

Autor: Razvan Dumitru

Iubito, ma chinui sa reconstitui
cubul nostru de-amintiri,
dar
pana si creionul refuza
sa-l mai deseneze…
Am ramas doar doua jumatati de sfera,

una
uitata intr-o piramida de lacrimi,
alta
inchisa ermetic intr-un cilindru de tacere.
Despartind imbratisarea sufletelor gemene,
soptita candva demult in palmele zorilor,
abisul de fapt a sfasaiat-o
in spatiu,
in timp,
in ingeri
si in uitare; dar noi…
noi nici macar nu ne mai recunoastem,
atatea secole sa fi trecut ?

Si triunghiul spaimei,adoptat in Senatul Tacerii
inca mai sangera…

Soarele s-a pitit între norii fecunzi de dorul de a te întâlni
şi-aşteaptã simfonia tacutã a pleoapelor tale.
Iar vântul îmi ţine de frig, rãscolind vraja scurtei clipe
în care ţi-am intalnit privirea.
Acum stau şi numãr secundele de spaţiu dintre noi.
Aerul se desprinde de undeva de sus şi cade…
rotindu-se încet într-un hexagon tornadã linistitã.

Şi te strig…
te strig pe tine,
pe mine,
pe buze,
pe ceruri,
pe sã ai,
pe strigare te strig.

Disting ecoul – urmele paşilor mei din strigare,
care se întorc noroiţi şi trişti.

Am gãsit iarna şi fulgii se-ntind în patul de rouã.
Una câte un A, douã câte una, nici un A fãrã UNDE
şi dorul buzelor tale imi cresteaza apusul.
Unde sau cum te pot afla ?

Plec singur spre mare şi în briza ei imi gãsesc sufletul.
Pescãruşii încearcã sã îl poarte spre tine,
dar nu te gasesc.
Plouã strâmb şi chinuit peste nisip
şi în fiecare picur sunt eu,
cãutându-te, pierzandu-mã.

Am vrut sã îţi scriu numele din scoici,
dar valurile l-ar lua şi l-ar duce într-atat de d e p a r t e
încat nu-l voi mai recunoaste.
Pe digul atât de neprimitor fãrã prezenţa ta,
mã gândesc cã pãşim amândoi într-o singurã şoaptã.

Dacã nu te voi mai întâlni niciodatã şi vreodatã marea te va chema,
poate privirea îţi va aluneca pe plajã.
Sã nu fi surprinsã dacã vei observa
o lungã pereche de urme vechi.
Asta nu înseamnã cã ai fost singurã…

Acelea sunt momentele în care te-am purtat în braţe.
Am gãsit iarna şi fulgii se-ntind în patul de rouã.

Una câte un A, douã câte una, nici un A fãrã UNDE
şi dorul buzelor tale imi cresteaza apusul
şi adorm petrecut de şoapta unui tandem.

Un salon… o perna ingalbenita se odihneste pe un pat
si timpul zgaraie spatiul inca neintrupat…
I s-a recomandat repaus total. Anemii…
reflexii de iluzii cu iz de blasfemii.
In colt… un scaun, si-a rupt piciorul, cauta niste atele gipsate,
tot ca el, din lemn cu rezonante de clape-ndoliate.
Doctorii sunt ingrijorati ca nu-i gasesc genunchii,
Scormonind pierduti in cazuistici cu pereti de unghii.
In cabinetul de psihiatrie… o usa. A innebunit ? Aud ca s-a inchis in ea, si tace… si tace…
pana cand tacerea striga printre gratiile razboiului, cersind pace.
Ma gandesc ca nu-i bine sa stai nici in pragul depresiei, mai ales in tocul ei,
caci pragul e amvonul concav de convex din altarul lacrimei.
Undeva in spate, un perete sta adormit pe o targa. Cine a spus ca poti sa cazi doar jos ?
Candva in fata, o targa sta treaza pe un perete. Caci mai jos de sus… e mai prejos.
Mai la stanga, cineva se chinuie să trateze un binoclu orb.
Mai la dreapta, langa fereastra inca mai priveste-un corb. Absorb.
Ma gandesc ca un orb surdo-mut e mai intai mort. El va fi dupa…
si ma negandesc cum bobul de nisip din clepsidra se autoastupa.
In capatul holului, un bat de chibrit bandajat in aschii.
I se mai vad doar ochii de fosfor: cenusa de prastii.
Doctorii spun ca pot face totul, dar ca el nu va mai putea face nimic.
Cu glas insangerat e spovedit, caci deaicipanaacolonumaienimic …
Oare cutia de chibrit il va primi inapoi ?
+ sau – 2 bete, cand dintr-un intreg raman doi…
strain de straini.
Pe o banca o lampa batrana plange un bec decedat. “He had his moment…”
si dedesubt o mana ce inca scrie cu propriul gips. “She had come and…”
Nu suntem singurii ce mor doar o data. “We had our moments…”
Un salon numit viata. “It comes and ends…”

Versuri font-size normal: davgirl13
Versuri font-size bold: Razvan Dumitru
Photo concept: Razvan Dumitru. All rights reserved.

dar n-ai sosit si cercul
s-a-mpaturit intr-un patrat,
patat de timp si-uitat
pe dos in prospectul

unei iubiri perfect defecte,
defectiva de plural,
un bazar carnal, formal
suicidul unei cauze-n efecte.

Ma iubesc cu iza in uitare
exact langa fereastra irei,
in carambolul furiei
si gerului din tine. Doare.

Ma scuipa spatiul
dintre noi,
cu un dor de paine;

Ma dor tamplele
din pleoape
de-atata plans tacut;

Ma doare verbul
din plaman,
respir trecut.

Razvan Dumitru

De cand te-am visat, eu nu spun VANTULUI vant, ci mangaiere
Uitarii: singuratate, iar Gustului: dativ
Si atunci raspund:
“Vantul uitarii nu are gust”, caci
“Mangaierea singuratatii nu are dativ”