Un salon numit viata

Un salon… o perna ingalbenita se odihneste pe un pat
si timpul zgaraie spatiul inca neintrupat…
I s-a recomandat repaus total. Anemii…
reflexii de iluzii cu iz de blasfemii.
In colt… un scaun, si-a rupt piciorul, cauta niste atele gipsate,
tot ca el, din lemn cu rezonante de clape-ndoliate.
Doctorii sunt ingrijorati ca nu-i gasesc genunchii,
Scormonind pierduti in cazuistici cu pereti de unghii.
In cabinetul de psihiatrie… o usa. A innebunit ? Aud ca s-a inchis in ea, si tace… si tace…
pana cand tacerea striga printre gratiile razboiului, cersind pace.
Ma gandesc ca nu-i bine sa stai nici in pragul depresiei, mai ales in tocul ei,
caci pragul e amvonul concav de convex din altarul lacrimei.
Undeva in spate, un perete sta adormit pe o targa. Cine a spus ca poti sa cazi doar jos ?
Candva in fata, o targa sta treaza pe un perete. Caci mai jos de sus… e mai prejos.
Mai la stanga, cineva se chinuie să trateze un binoclu orb.
Mai la dreapta, langa fereastra inca mai priveste-un corb. Absorb.
Ma gandesc ca un orb surdo-mut e mai intai mort. El va fi dupa…
si ma negandesc cum bobul de nisip din clepsidra se autoastupa.
In capatul holului, un bat de chibrit bandajat in aschii.
I se mai vad doar ochii de fosfor: cenusa de prastii.
Doctorii spun ca pot face totul, dar ca el nu va mai putea face nimic.
Cu glas insangerat e spovedit, caci deaicipanaacolonumaienimic …
Oare cutia de chibrit il va primi inapoi ?
+ sau – 2 bete, cand dintr-un intreg raman doi…
strain de straini.
Pe o banca o lampa batrana plange un bec decedat. “He had his moment…”
si dedesubt o mana ce inca scrie cu propriul gips. “She had come and…”
Nu suntem singurii ce mor doar o data. “We had our moments…”
Un salon numit viata. “It comes and ends…”

Versuri font-size normal: davgirl13
Versuri font-size bold: Razvan Dumitru
Photo concept: Razvan Dumitru. All rights reserved.